luni, 23 ianuarie 2012

O zi de luni.

In sudoarea trupului strivit,
Ce nu face omul pentru un strop de rai?
Crede-n traditii, in loto si-n cico,
Se sufoca cu dioxid de stres palid,
Isi mai aduce aminte de mici franturi de adevar,
Adulmecand o veste buna si-un colind.


Vorbele atarna greu pe umeri,
Umeri goi, loviti si tristi..
Atat de tristi, incat s-au cocosat cu totii.
Cati umeri mai stau drepti in stanga si-n dreapta ta?
Cei dinainte fug, iar cei din spate striga,” Eu stau drept”,
Dar mint si stau ascunsi, corciti intr-o cutie de carton.

Zambetul piere in umbra lui,
Nu-l poti vedea, e ascuns de vitregu-i frate.
Sta siret dupa esarfa,
Si cand Intrebi, ”Esti bine?”,
Priveste sarmant pe langa ochi
Raspunde falnic, ”Sunt bine”

Imbratisarile sunt libere, ieftine,
Cu o floare bio, nu se face primavara,
Ea nu miroase, nu imbie decat la ceea ce nu esti.
Opreste-te si vorbeste cu mine cand trenul alearga,
Dedicarea ajunge doar pana la geamandura.
N-am bilet, dar am o pluta intinsa pe val.


Jos cu masca si cocoasa,
Lasa-te imbratisat in treacatul meu,
Nu de mine, ci de cine-mi conduce pluta.
Lebada nepatata de urzeala verde a algelor.
Apuca moartea ei si ultimul scancet, ca salvare,
Cu o mana plapanda de alabastru.


Acopera-ti ranile cu pana alba
Si fugi de cine te urmareste,
Serpi rujati cosmopolitani,
In strigatul nebun si absurd pentru cine nu crede,
Adu-ti aminte si zambeste in rugaciunea ta,
In cer, lebedele canta opera.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu